cuvinteIntelectualii, ca si clasa politica intr-o acceptiune minima (nu ma refer la cei construiti pe calapodul Aura Vasile sau Corneliu Vadim Tudor), ar trebui sa cunoasca rolul cuvintelor si sa le foloseasca macar adecvat daca nu la nivelul incantator. Si nu numai pentru a exprima sau nu idei care sa imprime in constiinta ascultatorilor vibratii pozitive si constructive, ci si pentru a transmite imagini, sunete, senzatii care sa descrie acea viziune despre acea tara pe care ei incearca sa o construiasca.

Sa stie cand sa vorbeasca si cand nu, sa stie cand sa linisteasca si cand nu. Iar aici fac o paranteza: in timpul cutremurelor din Japonia, de anul acesta, imparatul a iesit si a transmis ca totul va fi bine si ca se va trece peste acele incercari prin care natura i-a pus la grea incercare. Un sondaj de opinie afirma ca japonezii stiau ca nu este chiar asa, ca undeva se minte, dar se minte frumos, dar ca ei aveau nevoie de construirea acelei sperante fara de care le-ar fi fost si mai greu.

Cineva spunea ca politicienii ne lauda defectele in timp ce intelectualii le critica. Si unii, si altii sfarsesc prin a crea o imagine falsa in randul multimii, fie prin exagerare, fie prin pozitia de pe care o fac: chiar daca rolul corector al exprimarii intelectualitatii romanesti este initial pozitiv, riscul de a privi populatia din care provin si pe care o analizeaza critic de sus este mare. Politicienii, mai grav, manipuleaza in schimb acele defecte unanime, prezentandu-le fie ca o scuza pentru nereusita si incompetenta lor (asa suntem noi romanii si asta este), fie ca pe o metoda de manipulare electorala, marsand pe ideea ca aceleasi defecte pe care ei le au le gasim si la noi.

Ce ne facem atunci cand intelectuali de o anumita factura critica sau intra in polemici contradictorii cu politicul autohton? Daca cei mai multi dintre noi stim sau banuim ca primii nu dau doi bani pe niciunul din politicienii romani si ca se vor ridicati pe un piedestal de acestia, in fapt observam cum ei devin sfatuitorii sau angajatii politicienilor pe bani sau pentru foloase.

Este si cazul lui Andrei Plesu si al lui Traian Basescu. Angajat consilier la Cotroceni, probabil pentru imaginea artistica de care un presedinte nou in functie avea nevoie, domnul Andrei Plesu s-a prins care era rolul sau, mai mult decorativ si a facut un pas in lateral, detasandu-se de cei din sfera presedintelui. De la acest moment si pana la reproducerea la un post de televiziune recunoscut pentru orientarea si calitatea lui indoielnica a unor acuze si etichete la adresa lui Traian Basescu reprezinta un drum lung in timp si scurt ca si pozitionare pe care domnul Andrei Plesu l-a facut inotand prin zoaiele politicii romanesti.

Fiind un intelectual "jucator", domnul Andrei Plesu nu a ezitat sa-si dea cu parerea despre unii reprezentanti ai clasei politice: "Crin Antonescu s-a cam smintit. Vorbeşte ca un randas" spunea domnul Plesu despre acesta. Sau ca "s-a trezit sufocat de hormoni". Exista etichete si la adresa lui Victor Ponta ("tanar cu mentalitate senila"), precum si a altor politicieni. Cu unii mai dur, cu altii mai putin (am observat ca este mai maleabil fata de cei de o anumita varsta si alaturi de care a dus un fel de dizidenta).

Episodul care a demascat insa cel mai bine relatia intelectuali – politicieni a fost cel in care presedintele Traian Basescu s-a visat pentru o clipa in pielea Maresalului Ion Antonescu iar Romania s-a urcat cu picioarele pe el, in apararea unui rege pe care in anii de dupa lovitura de stat din 1989 ii refuzau intrarea in tara sau retrocedarea averii dupa dictonul "nu ne vindem tara". Atunci "intelectualii lui Basescu" au sarit la gatul acestuia "shoulder-to-shoulder" cu opozantii traditionali uniti de Voiculescu sub sigla USL. Atunci ruptura a fost cel mai mult vizibila si radicala, iar demolarea reciproca, directa sau intermediata, s-a facut folosind televiziunile si presa in mod repetat si acid.

Florence Littauer, o bine cunoscuta vorbitoare motivationala si psiholog renumit, spunea despre cuvinte ca pot construi sau darama, ca sunt ca niste cutii de argint in care se pot ascunde daruri frumoase sau otrava pentru cel ce le primeste, dar si pentru cel ce le trimite. Defectul lor este ca, o data trimise, ele nu se mai pot intoarce si scuzele ulterioare (alte cuvinte, dar care construiesc) nu repara decat in mica masura ceea ce a fost deja daramat. Cerand de la fiecare dintre personajele de mai sus cunoasterea minimala a acestor lucruri, poate ar trebui sa ne intrebam de ce noi, privitorii cu gura cascata la galceava lor, am ajuns sa ne jignim reciproc pe considerente de profesie, optiuni politice, zone geografice, etc. daramandu-ne edificiile pe care normal ar trebui sa construim valori umane.

Spunea un strain rugat sa investeasca in Romania "cum sa-mi risc banii intr-o tara pe care chiar locuitorii ei o detesta"? O tara in care ne plangem ca nimeni nu construieste pentru ca suntem prea ocupati sa daramam, furandu-ne singuri caciula. Pentru ca, ironia sortii, cuvintele au un adresant si un emitator, carora le darama sau construiesc edificiile, functie de cum sunt folosite, deopotriva. Indiferent ca suntem intelectual, politician sau simplu muritor.