Astept ca domnul T sa intre in cofetaria Violeta acolo unde aveam o intalnire de afaceri. Domnul e cu mult mai in varsta decat mine si realizarile si istoricul dumnealui, decojite de asperitatile perioadei comuniste, sunt exceptionale. Director de mare trust pe vremea lui Ceausescu, la 35 de ani, coordonator la lucrarile pentru constructia a catorva combinate prin Libia, Siria, Liban, Irak, Maroc, Egipt,… apoi profesor universitar si director de societate pe actiuni, domnul T are un trecut impresionant si eu, cel putin, tare mult mi-as dori ca macar sa pot vizita o parte din tarile in care dumnealui a facut afaceri pentru statul roman ca Ceausescu sa-si plateasca datoria externa.

penitentaIl privesc cum saruta mana unei doamne de aceeasi varsta (pe strada nu se face, ar spune unii dintre voi, dar se simte cum o face din respect si pretuire si nu din mierosenie lingusitoare). Ma ridic in picioare si il intampin. Ma priveste bucuros, se apropie de mine si-l ajut sa se faca comod la masa pe care o rezervasem. Dupa ce comandam, discutia intra pe un drum ce nu are nimic de a face cu business-ul. Barba mea (inca port doliu dupa moartea fratelui mamei) ii aminteste de preotul satului din nord-vestul Transilvaniei, acolo unde a crescut si copilarit, asa ca-mi povesteste o istorioara:

Duminica, dupa slujba, preotul satului tinea o mica cuvantare celor adunati in biserica, in care amintea faptele rele care se petrecusera in saptamana care se incheia:

Uitati dumneavoastra ce lucru necurat a facut (si aici se dadea numele dupa cum il stia satul, nu cel din buletin: Ion al lu’ Balan al lu’ Chis, sa zicem) batandu-si nevasta dupa ce a fost la carciuma si a venit beat acasa. Nu s-a multumit cu atat si si-a batut si baiatul cel mare care a incercat sa-si apere mama… Sau alte cazuri, unele de preacurvie, altele de furt, de minciuna sau fapte mai mici pentru care nu era nevoie sa se cheme jandarmul sau militia. Pentru ca acestea se intamplau in anii 1950-1960, adica cu 50-60 de ani in urma.

Pentru cel pe care il „canta” popa in biserica, mersul de la un cap la altul al satului trebuia sa se faca prin gradinile oamenilor, ocolind satul: nimeni nu avea curajul sa mai iasa pe ulita dupa ce afla ca popa din sat il mentionase duminica dupa slujba. Asta pentru ca l-ar fi oprit fiecare om cu care se intalnea si l-ar fi intrebat:

Asa e mai, Ioane? Dar cum ai putut face una ca asta? … si o multime de alte intrebari la care ar fi trebuit sa raspunda si sa dea socoteala. Si asta cu fiecare om din sat, de fiecare data cu ochii in pamant…

Apoi domnul T imi spune de un alt caz, al unui copil pe vremea aceea care isi pierduse tatal in razboi si mama la cativa ani dupa. Neavand bunici, a ramas cu toata responsabilitatea casei si grija a inca unui frate mai mic, desi el insusi nu avea mai mult de 14 ani. Intr-o zi l-au prins furand gaini si vanzandu-le in orasul din apropiere, pentru bani. O fapta urata pentru care a fost plimbat de omul cu toba, cel care anunta vestile in sat, alaturi de jandarm, in timp ce era obligat sa poarte doua gaini vii in mana si o pancarda pe care scria „Am furat gaini din sat”. Mai mult, purtat din casa in casa, era obligat sa spuna cate gaini a furat de la casa omului unde ajungea si pus sa-si ceara iertare.

L-am intalnit acum cativa ani, spune domnul T. Este inginer constructor, director si el la o firma mare. Imi spunea, continua domnul T povestirea, cum ii venea sa intre in pamant atunci, rugandu-se sa se deschida pamantul si sa-l inghita. Nu era rusine mai mare care sa o fi trait toata viata sa, dar o experienta care l-a schimbat pentru totdeauna.

Ascultand povestirile domnului T nu poti sa nu observi ca acest gen de morala s-a pierdut. Dar ca ea sa existe si sa functioneze trebuiau cateva conditii:

– preotul sa fie el insusi un model de comportament si de congruenta intre vorba si fapta;

– sateanul care-l oprea pe „infractorul” cantat in biserica sa nu aiba el „pete” la care sa i se raspunda: „A fost cam ca in cazul tau, atunci cand tu ai facut …”;

– dar mai era ceva foarte important: iertarea. Acea iertare crestineasca pentru ca parintele, o data cu expunerea cazului in biserica si fara a da pedepse celui inculpat, prelua o parte din vina, urmand ca cel vizat sa se indepte ulterior. Si in cele mai multe cazuri functiona.

Extrapoland personajele din povestea de mai sus, justitia si presa sunt popa din sat, fiecare din noi este locuitorul urbei, iar iertarea tine tot de noi si de relatia dintre noi si Dumnezeu. Disecate, intrebarile vin rand pe rand: sunt presa si justitia  modele de comportament? Clar ca nu. Imoralitatea, inechitatea si nerusinarea cu care insisi reprezentantii legii, din justitie sau din presa ne trateaza (candidaturile ilegale a unor magistrati din CSM, politisti trecuti la pensie ajunsi avocatii clanurilor tiganesti sau prinsi la braconaj, judecatori prinsi luand spaga, avocat care nu a facut arest preventiv desi era judecat intr-un caz de crima, ziarist – Sorin Rosca Stanescu – dovedit ca a furat cateva hectare de teren langa lacul Snagov, etc) arata clar ca nu.

Dar pana unde? Sau cat mai merge? De ce se intampla si unde se vor termina poate astea? Intrebari la care nu cred ca cineva ar avea raspunsul daca tot acel cineva nu ar face nimic. Pentru ca, in sinea mea, banuiesc ca fiecare avem o culpa comuna si o dorinta infima de schimbare: ne intrebam mai mult cum de am fost prinsi si nu de ce am facut-o! Si daca aceasta atitudine va continua, efectele ei se vor intoarce ca un bumerang impotriva fiecaruia din noi. Pentru ca nu vom putea fi iertati si nici ierta la randul nostru iar asta se rostogoleste ca un tavalug amenintator.