In anii propagandei ceausiste ni se spunea in mod repetat ce tara minunata avem. Neavand termen de comparatie, putini dintre noi avand voie sa paraseasca tara, ajunsesem sa credem in ciuda evidentei de sub ochii nostri. Dupa 1989, cand libertatea de miscare a devenit o certitudine, am vazut ca, in orice directie mergeam, infrastructura, orasele, nivelul de trai, … erau mai bune decat la noi. Imi aduc aminte cu cata uimire vorbeau niste comentatori sportivi dupa ce au gasit in Chisinau un stadion la care, noi romanii, visam doar sa avem.

Atunci am inteles ca ne aflam pe fundul vaii de unde, ca sa incepem sa urcam pentru a evolua, ne trebuiau ani buni. Iar cand credeam ca lucrurile nu pot merge mai jos de atat, am avut mineriadele, pseudodemocratiile si privatizarile frauduloase, FNI, Caritas sau alte derapaje de la normalitate. Dupa douazeci de ani observam „surprinsi” ca lucrurile nu s-au schimbat foarte tare si ca, desi am fost invitati sa urcam dealul alaturi de alte tari evoluate, singurii pasi certi i-am facut dupa ce am luat suturi in fund sau am fost impinsi de la spate. Iar diferentele pe care le vedeam in 1989, in loc sa se micsoreze, au crescut din cauza ritmului ales de fiecare natiune. Iata mai jos o comparatie cu Germania:

Presupunand ca PIB-ul pe cap de locuitor reprezinta cel mai bun indicator al nivelului de trai, sa calculam in cat timp  ii vom ajunge pe nemti:

– daca Germania ar ramane pe loc iar Romania creste cu 10% anual, ii vom ajunge in 2027;

– daca Germania sta pe loc iar noi vom creste cu 5% anual, ii vom ajunge in 2042;

– daca Germania isi mentine ritmul de crestere de 2% la fel ca in ultimii 11 ani, iar Romania va creste cu 10% anual, ii vom ajunge in 2030;

– daca Germania creste cu 1.5% iar Romania cu 5% anual, ii vom ajunge in 2056;

– daca Germania va creste cu 1% iar Romania cu 4%, ii vom ajunge in 2064;

Va las pe voi sa alegeti varianta pe care o considerati cea mai apropiata de adevar.

Sursa

Valorile

Dezvoltare prin actiune. Raul nu reprezinta locul, faptul ca suntem pe fundul vaii: in mod normal toti avem un punct de plecare. El tine de atitudine:  logic ar fi sa ne punem cenusa in cap, sa ne stabilim o tinta si un ritm de urcare si sa trecem la actiune. Doar ca lucrurile nu stau asa: nu ne punem cenusa in cap pentru ca ar trebui sa ne condamnam trecutul comunist si securist. Intrebati-l pe Iliescu daca ar face-o. Apoi ar trebui sa fim uniti si sa ne stabilim un obiectiv de crestere si nu o persoana pe  care sa o invinovatim pentru a avea scuze. Intrebati partidele si conducatorii lor politici de ce nu pot trece de faza cu Basescu, Roberta Anastase sau moguli. Cat despre ritmul de dezvoltare intrebati-va singuri cam ce chef de munca aveti astazi si de ce.

Si-atunci, vulturi si gaini, stransi gramada pe fundul vaii, ce mai conteaza ca unii dintre noi pot zbura si altii nu, atata timp cat nu avem cheful si dorinta de a o face? Valorile se amesteca astfel si ajungem la luxatii neuronale de genul „Cel mai mare roman” in care Gigi Becali sta langa Stefan cel Mare sau, daca ne referim la ultimele „funerarii nationale„, Adrian Paunescu sa fie considerat un geniu al literaturii, mai mare decat Mihai Eminescu.

Un talmes-balmes care sa produca confuzie si sa opreasca din fasa orice dorinta de diferentiere pozitiva. Asa cum spunea cineva, sunt persoane care vor cu tot interesul sa tina lumina stinsa ca sa nu vedem uratenia pe care chiar ei si-au produs-o. Sa nu observam cat de urati sunt cei care si-au tradat rudele sau apropiatii la securitate, au colaborat cu rusii pentru a ingenunchea o natiune schilodita de adevaratele valori piedute in inchisorile comuniste, regim de care ei au beneficiat sau inca beneficiaza. Iar noi, confuzi, i-am pus sa ne conduca si constatam acum ca n-am ajuns acolo unde am vrut in urma cu 20 de ani si cat de mult ne costa. Sau nici asta nu vom vedea atata timp cat lasam televiziunile sa ne intre in casa si sa gandeasca in locul nostru.

Diferentele

Alternativa a ramas evolutia personala. Decizia de a lua viata pe cont propriu si de a urca fiecare muntele. Neavand decat cateva repere, cu un bagaj sarac in resurse, am oprit televizoarele si am plecat la drum. Cei mai multi care au facut-o au vazut ca se poate si au ajuns mai sus. De acolo perspectiva s-a schimbat si am inteles uraciunea locului de unde am plecat si ca trebuia sa ne miscam mai de mult. Intorsi sa le spunem si celor dragi ce am vazut, am gasit un sistem (de stat) care incearca sa ne traga inapoi si striga vuvuzelian ce prostii spunem noi si ce dreptate au ei. „Nu ne vindem tara”  sau „Ei n-au mancat salam cu soia” ne-au spus ei si noi, cei ramasi in vale, am repetat ca niste papagali, in cor.

Resemnati, cei mai multi dintre cei ce au facut diferenta in viata lor, satui de rezistenta la dezvoltare, invinsi, si-au cautat natiuni care sa-i adopte si au ramas acolo. Cetateni cu dor de tara, invinsi de o natiune trista. Niste mutilati, si unii si altii.

La fiert

Ca si in celebrul experiment cu broasca vie pusa in vasul cu apa rece sub care se aprinde focul, nu observam nici locul in care ne aflam si nici ce ni se poate intampla. Dupa ce am primit o sansa istorica, fiind acceptati in Uniunea Europeana si in NATO, ne-am culcat pe urechea sociala, a primirii de ajutoare, ca in proverbul in care asteptam sa ne cada para malaiata in gura. Pe zi ce trece diferentele se adancesc si, ramasi pe fundul vaii, suntem expusi la orice viitura mai mare sau mai mica.

Ne uitam astfel surprinsi cum incepem sa fim conditionati pentru intrarea in spatiul Schengen de reforma in justitie (poate cel mai nereformat si retrograd sistem, cu un ministru care a rezistat pe functie in mod incredibil) sau de problema romilor, privim cum Mercedes alege alte tari pentru ca noi nu avem infrastructura dar facem bascalie de Boc cand se mai inaugureaza cate o portiune de autostrada.

Considerandu-ne inteligenti si unici, zeflemitori si nedreptatiti, paznici istorici la portile occidentului impotriva dusmanului caruia i-am platit dealtfel tribut si nu am murit cu el de piept, ne ducem existenta intr-o tara gri, cu oameni si case intunecate, pesimisti, strigandu-ne „dreptul” ca altii sa ne dea, indatorandu-ne copiii si nepotii, cotizand la supermarket pentru un kilogram de rosii cu gust de ceara, dar satisfacuti de circul mediatic la care ne conectam ca in Matrix in fiecare zi, spre o realitate placuta. Suntem ca broasca pusa la fiert, murind incet in fiecare zi, ca dinozaurii care nu au inteles ca adaptarea si nu subzistenta este conditia supravietuirii. Iar adaptarea inseamna sa urcam muntele, incepand chiar de acum.