Ambasadorul american in Republica Moldova James Pettit, caruia unii deja i-au gasit aspecte „dubioase” in dosar, a fost criticat vehement pentru declaratiile sale antiunioniste.

Cei mai multi poate nu stiu ca recunoasterea Romaniei Mari de catre SUA s-a facut la 15 ani dupa infaptuirea sa, iar condamnarea pactului Ribbentrop – Molotov s-a facut de catre un oficial american abia in 1991. Si asta nu pentru ca SUA nu ar cunoaste istoria Romaniei, ci pentru ca interesele sale in zona sunt diferite de ceea ce credem noi.

Presedintele Traian Basescu afirma cu ceva timp inainte de a-si termina mandatul ca SUA sunt singurul nostru aliat strategic si ca parteneriatul strategic bilateral ar trebui sa primeze in relatia cu UE sau cu micile intelegeri ce se pot construi in zona (in special cu Polonia). Aceste declaratii au creat asteptarea ca SUA sprijina interesele Romaniei in relatia cu Rusia si ca favorizeaza crearea premiselor unei uniuni cu R. Moldova.

Daca urmarim in timp politica SUA fata de R. Moldova, vedem cum au intervenit direct, dupa destramarea URSS, ca sa se asocieze cu Rusia in CSI, ca mai apoi, la cateva zile, sa ii fie recunoscuta independenta. Asta pentru a controla atat efectele dezmembrarii URSS, dar si de a nu rani mai mult orgoliile nationaliste ale politicienilor rusi. Concomitent, aceleasi administratii americane au sustinut intrarea Romaniei in NATO si au netezit premisele aderarii ulterioare a tarii in UE.

Ce inseamna asta? Pe de o parte interesul strategic, aducand Romania in zona sa de influenta, intarita prin Parteneriatul Strategic, pe de alta parte, diplomatic, dand rusilor garantia ca nu se va realiza inca un stat puternic si cu sensibilitati antirusesti, precum Polonia, in zona sa de interes. Poate ca de aici unii dintre noi am crezut ca SUA va merge mai departe si va inclina balanta in „favoarea” sa, aducand un spatiu de sub influenta Rusiei, sub influenta unei guvernari favorabile de la Bucuresti, printr-o Romaniei Mare.

Sa ne intrebam si ce au facut politicienii nostri pentru unire? Mai nimic. Cei mai multi dintre ei fiind mai mult angrenati in lupta cu DNA si cu justitia independenta, decat cu indeplinirea unor interese nationale. Dincolo de Prut, politicienii sunt de o si mai rea factura, unii dintre ei fiind pe fata uneltele lui Putin in zona. Adaugati si sondajele care arata ca doar 20-25% din populatie si-ar dori unirea si ajungem la ce spunea fostul consilier prezidential Iulian Fota, ca nu acesta este momentul unirii.

Ii putem da dreptate si lui si celor ce afirma acelasi lucru. Mai ales ca momentul favorabil a trecut, el fiind optim atunci cand Rusia era mai mult preocupata de destramarea URSS, cand Mircea Druc devenise varful de lance unionist de peste Prut, doar ca Romania lui Iliescu a spus ”PAS”. Banuim si de ce, nu?

Niciodata momentele istorice nu sunt 100% favorabile. Personal sustin unirea si am si spus cum ea se poate face, fara probleme. Ea trebuie pregatita, iar timp ar fi daca ne-am fixat ca orizont 2018. Pentru asta ar trebui sa:

  • finalizam reorganizarea administrativa in Romania
  • cream un plan diplomatic de lobby in favoarea unirii in marile capitale ale lumii
  • sustinem mediatic si sa informam cetatenii de dincolo si de dincoace de Prut despre acest demers national
  • existe o presiune internationala (Ucraina sustine) pentru retragerea rusilor din Transnistria
  • ne pieptanam conservele rusesti din parul incalcit al partidelor si institutiilor de forta din ambele teritorii
  • culegem roadele a ceea ce am facut si sa finalizam unirea.

Altfel, ne vom „oripila” in continuare de orice declaratie de tipul celor facute de James Pettit, dand vina pe altii pentru ceea ce ar trebui sa facem singuri. Desteapta-te romane …