În aceste clipe de trecere spirituală, când miracolul Învierii este împărtăşit de toţi creştinii, fără îndoială fiecare dintre noi se gândeşte la viitor. Unul aducător de speranţă şi reuşite.

Când Mihail Neamţu m-a sunat pe 01 octombrie 2011 să ne întâlnim la Aeroportul Timişoara pentru a discuta despre posibilitatea constituirii unui grup Noua Republică local nu m-am gândit niciodată că există atât de mulţi oameni de calitate ce doresc să schimbe ceva în viitor.  Ştiam că se crease o aşteptare imensă de înnoire: o trăiam în comentarile altora de pe bloguri şi o exprimam în articolele de pe blogul iMONDO, ele însele pline de speranţa unei schimbări comune în mai bine.

Ce am realizat de atunci? Constituirea unui grup viu, de oameni cu mare potenţial, cumul de competenţă finisată sau în curs de finisare pe care cei mai mulţi şi-o pun la dispoziţia celor interesaţi. Printre incertitudini împărtăşite şi răspunsuri încurajatoare doar pentru că logica nu mai avea argumente în timp ce inima-mi vibra de nelinişte, bănuind că încercările la care am fost supuşi cu toţii nu au alt scop decât deturnarea mişcării şi păstrarea unui sistem corupt şi antidemocratic, am rezistat împreună. Şi asta ne-a unit.

Apoi au început să apară rezultatele de care să fim mândri cu toţii: proiecte pe codul fiscal, lansări de carte, conferinţe, întâlniri cu presa, proiectul propriu de statut al Partidului Noua Republică cu documente explicative, site-ul propriu, fundraising, întâlniri cu presa locală, inspiraţionale pe Facebook, strângerea de semnături, organizare locală, reacţie politică rapidă, Clubul de Afaceri.  Mesaje apreciate, idei noi, oameni care-şi testează potenţialul, proiecte care prind viaţă, viitor în mişcare. Aşa am ajuns aici, trăind aceleaşi încercări şi împărtăşind aceleaşi idealuri.

Fără susţinere însă e greu. La peste şase luni eu însumi sunt la răspântia unei mari întrebări: merită sacrificiul?

Scopul comun este cel ce ne poate scoate din găleata cu deznădejde: lucrând pentru unul măreţ acţiunile noastre recapătă sens şi prind energie. Iar micul stejar plantat ieri, azi prinde rădăcini puternice, pentru că se hrăneşte cu vise măreţe, cu speranţe vii şi cu posibilităţi.

Ce ar fi Dumnezeu fara oameni? Şi ce ar fi oamenii fără Dumnezeu?

Ştiu că Dumnezeu lucrează prin oameni, însă nu cred ca ne-a dat rost doar pentru a fi nişte simple unelte. Dumnezeu ne-a creat pe toţi după chipul şi asemanarea sa şi ne-a lăsat libertatea de conştiinţă, posibilitatea de a alege, capacitatea de a face diferenţa între bine şi rău.

Fiecare poate aduce plus valoare sie şi grupului său, iar pe termen lung îşi poate atinge întregul potenţial. Scopul comun, cel puţin la Noua Republică, aşa cum îl văd eu, este binele comunităţii din care facem parte.

Creăm deja o schimbare la care urmaşii noştri să spună mândri de noi: urmaţi exemplul noilor republicani din 2012, pentru că ei şi-au plătit preţul şi au lucrat pentru un ideal mai mare decât ei înşişi! Aşa să ne ajute Dumnezeu! Mai este cineva aici?