revedere pitestiVine o vreme cand simti ca imbatranesti: iti vezi copiii cum cresc si cum din niste mogaldete neajutorate devin adolescenti mai inalti decat tine. Te uiti la ei, te mandresti si oftezi: timpul trece si parca nu stii cand.

 

Spuneam candva ca unul din cele trei lucruri care, daca le faci, te mananca din interior, este sa nu te compari. Pentru ca nu venim toti din acelasi loc si nu megem in directii diferite. Totusi, exista momente cand o faci, fie ca vrei, fie ca nu vrei, atunci cand cei cu care te compari au plecat din acelasi loc cu tine: momentul REDEDERII.

 

Am fost acum o saptamana la revederea de 20 de ani dupa absolvirea scolii militare de la Pitesti. Din 72 de absolventi au participat doar 43. Unii nu au vrut, altii nu au putut sa vina. Este decizia lor sau sunt constrangerile vietii (unii sunt in misiune in strainatate, altii isi pregateau nunta -unul nas si unul ginere, altii nu au avut banii sa participe).

 

Pentru cei care au trait astfel de momente stiu ca e greu sa-i mai recunosti pe unii si usor sa-i identifici pe altii. Dar cel mai greu este sa-ti amintesti numele lor: semn de batranete, nu? Iar in scurtele prezentari pe care le-a facut fiecare iti dai seama cum se pot condensa 20 de ani in 20-30 de secunde de bilant: "am terminat facultatea X, am fost mutat in orasul Y, sunt casatorit cu o sotie minunata si am Z copii". Cam acesta era trecutul, cei 20 de ani de cand nu ne mai vazusem impreuna. Dar viitorul? Unde mergem, catre ce ne indreptam, ce facem pentru a ajunge ACOLO? Cand am pornit catre acel ceva din viitor?

 

In astfel de momente se nasc comparatiile: care sunt deciziile care m-au adus pe mine sau l-au adus pe el aici? Pentru ca nu poti sa nu observi ca unii s-au lasat dusi de val, ca acum sa regrete si sa caute vinovati in sistem (-ul politic, militar, economic…), altii observa ca jocurile s-au schimbat si recunosc asta dar amana decizia de a porni pe drumul lor asteptand ceva (pensia, sa treaca criza, sa castige la loto) si cei mai putini, 3 am numarat eu, care suntem pe drumul initiativei private: cineva de la Slobozia care are o firma de paza inca din 1995 si altcineva care are o firma de contabilitate in Bucuresti. Plus eu cu iMONDO.

 

Nu vreau sa se inteleaga ca cei cu firme sunt "speciali". In niciun caz. Doar ca sistemele de valori si planificarea actiunilor noastre ne-a adus acolo unde ne-am regasit fiecare la momentul revederii. Iar din discutii, cei care au facut cariera militara pareau nemultumiti: sotia la Bacau (chirie de platit), el la Valcea (chirie de platit) si fata studenta la Bucuresti (alta chirie). Pe ce se duc banii? Si mai ales cand se regaseste familia si unde? Cat costa telefoanele? Dar drumurile? Si mai ales, merita costurile?

 

Este decizia fiecaruia si o respect. Departe de mine gandul sa judec pe cineva. Dar nu pot sa nu ma compar si sa-mi vad masura deciziilor majore care m-au adus aici. Si sa nu vad cum ele ne-au format ca familie unita, ne-au ferit de situatii dificile, ne-au creat independenta si un scop comun. Adica masura ca deciziile luate au fost corecte, cel putin pentru noi.

 

Timpul trece. Cum spunea Tavi Jurma, "timpul este o valoare finita". Ne-a mai ramas putin pentru multele obiective pe care ni le-am propus. Ar fi pacat sa-l ocupam cu tristete, ura, persoane care nu ne merita timpul acordat, ranchiuna, amintiri ce ne dor. Cel mai bine este sa uitam necazurile, pe cei care le-au provocat, sa oferim timp de calitate persoanelor dragi, sa investim in noi si in viitorul nostru.

 

Dar asta este tot o decizie. Nu-i asa?