Daca privesti un text pe orice blog, fara sa-l citesti, constati trei tipuri de cuvinte:

normale, scrise regulat, care formeaza o masa compacta si alcatuiesc marea parte a scrierii si compun mesajul;

– bolduite sau italice, evidentiate, scoase din masa scrierii si carora autorul vrea sa le dea o semnificatie aparte. Cu ele se evidentiaza un mesaj sau se subliniaza o idee;

– a treia categorie, adusa doar de hypertext, sunt cuvinte cu link. Sunt cuvinte din a doua categorie, subliniate, dar care, o data accesate, deschid noi pagini, noi texte, alte lumi.

EminescuLa fel suntem si noi, oamenii, in fata Creatorului:

oameni simpli dar fara de care un popor nu poate exista;

– oameni importanti, modele, care definesc un tipar national sau transmit si subliniaza ideile unei natiuni;

genii, oameni ce par normali, transmit mesaje precum modelele dar, o data studiati atent si intelesi, deschid alte lumi, alte orizonturi, alte perspective.

Mihai Eminescu este un astfel de om: este un univers creat de poporul roman si slefuit prin geniu si daruire. Este o lume ce poate fi inteleasa usor, dar cu cat o intelegi, cu atat ramai uimit de eternitatea, complexitatea si valabilitatea mesajului sau. Si cu cat mai uimit intri in aceasta lume eminesciana cu atat o pretuiesti mai mult si te identifici, ca roman, cu ea: un cuprins profund national, autentic, incluzand dragoste, daruire, tristete, relatia cu Dumnezeu, simbioza romanului cu natura, … dar si tare de comportament, tradari, rataciri. O lume asezata pe orizontala, cu tot ce este specific omului si romanului in mod special, si o lume pe verticala, a omului aflat in relatia cu divinitatea.

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate;
Nu spera si nu ai teama,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamna, de te cheama,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?…
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limba
Recea cumpana-a gândirii
Inspre clipa ce se schimba
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipa tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si noua toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se cearta,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor arta
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.

Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.

 Nu spera când vezi miseii
La izbânda facând punte,
Te-or întrece nataraii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teama n-ai, cata-vor iarasi
Intre dânsii sa se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.

 Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.

 De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.

Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamna, de te cheama:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teama;
Te întreaba si socoate
Ce e rau si ce e bine;
Toate-s vechi si noua toate:
Vreme trece, vreme vine.