Sunt lucruri in viata care-ti dau sentimentul proprietatii si apartenentei: numele (cel mai des auzit cuvant dintre toate), parintii, locuinta, temporar in relatii sotia, copiii (pana cand am invatat ca fiecare are gradul lui de independenta)… Printre ele se afla si orasul. Orasul meu. Timisoara.

Dintre toate orasele din lume (ca si in casatorie) alegi sa apartii unuia singur. Acolo te simti ca acasa, este o parte din tine: cand primesti vizite din afara sau din tara arat  istoria, oamenii, cladirile si locurile lui. Caut ce este mai bun la toate acestea si le prezint. Cu mandrie.

Sunt locuri care uimesc – sunt cele mai multe parcuri din tara raportat la suprafata orasului -,  case care smulg un WOW! admirativ de la cine le vede pentru prima oara, cladiri, apoi este partea care nu se vede: istorie si oameni.

Istoria nu da sentimentul proprietatii: ea exista, o primesti si incerci sa o dai intreaga mai departe ca pe un bun care ne identifica. Este o valoare, dar mai presus de toate, imi plac oamenii din Timisoara.

Sunt altfel.

Au in sange lectia germana a lucrului bine facut, temeinic, traditia aristrocatica habsburgica si pedanteria ungureasca, focaliazarea sarbilor si latinitatea italiana, pe o diversitate romana (banateana, olteneasca, transilvana, munteana si moldoveana) toleranta.

Este o compozitie pe care nu o poti vedea in niciun oras din Romania. Este un exemplu de convietuire si respect, de armonie si traditie, de frumusete si intelegere. Este un ingredient pe care, daca vii din afara il privesti fascinat daca il cauti, pentru ca vei sti daca esti sau nu bine venit aici. In caz contrar te vei uita la resturile porumbeilor din Piata Operei, la santierele pregatite de Primarie (fara inconveniente nu se poate construi), la lipsa centurii orasului, la unele acoperisuri sau tigle ce stau sa cada. Adica la partea pe care orice oras din Romania o are.

Iar mixul acesta, il face unic si este amprenta sa.

De aceea imi place Timisoara.

Respect,

Andrei!