Ce am vazut aseara sta sub semnul aflatului in treaba la mitici, parafrazandu-l pe Tutea. Adica noi am ajuns intr-o asa mocirla incat, vorba cuiva, amestecam nisip cu mamaliga si nu putem manca nici mamaliga, nici folosi nisipul pentru betoane.

Ce rost avea razboiul cu Becali in bucuria meciului care este Champions League? De ce nu s-au razboit cu el pana la meci, iar la meci sa-si aduca rudele si sa se bucure de frumusetea fotbalului. De ce nu au facut-o? Pentru ca stiau ca sunt aruncatoare de 120mm de „rahat” nu participanti la un spectacol.

Dumnezeu ne-a creat cu o gura si doua urechi ca sa ascultam de doua ori mai mult decat vorbim. Monstrii astia „plini de nervi” sunt dotati cu doua guri, o ureche si un aparat de aruncat mizerii, de regula degetul mijlociu.

Traim o epoca incordata, un apogeu al culturii la TV, mai ales la rubrica de publicitate. Frustrarea este un mod normal de viata, iar violenta o stare de obisnuinta ca efect al nedreptatii mai mult sau mai putin imaginare.

Nu spun ca cineva are sau nu dreptate. Pentru ca se cauta dreptatea cu mijloace proprii, intr-o tara corupta de euro si dolari, ne simtim tot mai singuri cu fiecare vorba si gest amenintator. Pentru ca suntem singuri.

Bunicii si parintii nostri il aveau pe Dumnezeu. Au murit in lagare pentru ca comunistii au vrut sa rupa comuniunea asta sfanta: creator si creatie. Iar noi Il vindem pe nimic.

Ca-n miorita: ciobanul, chiar fatidic si prostesc, avea interlocutor. Romanul niciodata n-a fost singur: a avut vecini, cand era afara din casa, iar in casa si-n biserica avea icoana. Vecini-i construiau casa dupa nunta, iar icoana-i tinea de urat cand pierdea pe cineva drag.

Acum ne construim sau cumparam singuri casa si ne inchinam la TV.  Ne ramasese numai jocul de fotbal, dar l-am manelizat, becalizat si aruncat in mocirla, de acolo de unde nu trebuie sa mai cerem invingatori.

Respect,

Andrei.