Ca si leadershipul, puterea se da si este acceptata de cel careia i se da. De aceea, in raport cu puterea, exista nuante de la soft la hard, atat pentru state (Politeia lui Theophyle este esential de citit in acest sens) cat si pentru fiecare om in parte. Asta pentru ca, pe niveluri diferite, toti avem un grad mai mare sau mai mic de putere sau doar iluzia detinerii acesteia: in familie, la locul de munca, la firma, in societate…

Ciudat este ca, facandu-se o corelatie intre bogatie, putere si libertate, se spune ca: „omul sarac isi doreste bogatia, omul bogat isi doreste sa detina putere si control, iar regii vor libertate”. In context, regii fiind cei ce au si putere si bogatie, iar libertatea este valoarea absoluta. Iar daca nu credeti, luati cazul lui Sorin Ovidiu Vantu: un magazioner sarac care si-a dorit sa fie bogat prin orice mijloc, si-a pierdut libertatea pentru asta, a devenit bogat ca sa-si doreasca putere, controland prin trustul Realitatea – Catavencu o armata de „valori” si incercand sa puna presedinti la conducere, ca acum sa-si piarda libertatea din nou. Nu ca SOV ar fi un „rege”. Doar un mogulas – golanas, nu?

Se mai spune despre dictatori ca nu ajung la putere fara complicitatea unei populatii sau unei elite. Luand cazul lui Ceausescu, i s-a dat putere sub conducerea lui Dej, suficienta cat la moartea acestuia sa primeasca puterea absoluta pe care si-a intarit-o prin cultul personalitatii si conducerea trilaterala care, intr-un stat democratic, ar trebui sa fie separata: puterea legislativa, puterea executiva si puterea judecatoreasca. Astfel, Ceausescu dadea legile si decretele, el le punea in aplicare si trimitea la inchisoare pe oricine incalca regula stabilita de el si nevasta acestuia.

Interesant este raportul „omului simplu” cu perceperea temporala a dictaturii, unii din ei, daca s-ar putea intoarce in timp, redandu-i dictatorului puterea:

Potrivit unui sondaj IRES dat publicitatii (in 2010, n.a.), daca Nicolae Ceausescu ar mai fi fost in viata si ar fi candidat la alegerile prezidentiale avandu-i contracandidati pe presedintii partidelor politice din Romania, 41% dintre romani l-ar vota.  In urma sondajului, 57% dintre romani cred ca inainte de Revolutie era mai bine, 21% spun ca era mai rau, 15% spun ca era la fel, iar 5% nu au raspuns. Intrebati daca Nicolae Ceausescu a fost un conducator bun sau rau, 49% dintre respondenti spun ca a fost unul bun, 15% cred ca a fost unul rau, iar 30% sustin ca nu a fost nici bun, nici rau…

Sursa

 Sa mai analizam ceea ce se intampla in PSD acum. Formal, Victor Ponta este presedintele partidului, un partid care nu s-a rupt oficial de PCR si care are un presedinte „onorific” care poate conduce informal, dar si un vicepresedinte care a fost premier in timp ce Ponta era subordonatul acestuia. Si-atunci cine are puterea? Ponta, Iliescu sau Nastase?

Istoria este cel mai bun invatator, nu? Sa luam situatia lui Mircea Geoana, ex-presedintele aceluiasi partid care, cel putin oficial, ar fi trebuit sa detina puterea data de functia pe care a fost ales. Ulterior a fost „mazilit” si bagat in sala la ultimul congres al partidului, impunandu-i-se o tacere de minim 6 luni, ca mai nou sa fie luata in calcul un sut in cur si o „exmatriculare” pe caz de „vizita la Vantu”. Asta daca nu-l salveaza pozitia de sef al Senatului, adica puterea care i-a mai ramas din ce i s-a dat.

Asadar cine are puterea in PSD? Pentru ca ultimele evolutii arata ca nici Ponta nu e departe de Geoana si ca i se pregateste si lui o debarcare grabnica din cauza lobby-ului facut la Bruxelles pentru amanarea aderarii la spatiul Schengen a Romaniei pe motiv de … Basescu. Un gest imatur si care aduce mari prejudicii atat PSD cat si lui Victoras.

Interesant este si parcursul lui Crin Antonescu si comparatia lui cu Victor Ponta, amandoi ajungand presedinti de partid fara sa fi trecut prin confruntari electorale importante si fara un trecut politic impresionant care sa le confere legitimitate. De aceea te intrebi, firesc, cine detine puterea: ei sau cei din spatele lor, adica un Ion Iliescu, Dinu Patriciu sau Dan Voiculescu in cazul PC si a presedintelui acestuia, Daniel Constantin.

Iata cum opozitia conduce prin exponenti pentru ca puterea a ramas si va mai ramane mult timp la cei din spatele actualilor presedinti de partide care, ar vrea ei!, doresc sa arate ca sunt adevaratii conducatori. Spectacolul oferit de ei este doar o parodie in care doar ei se mai mint ca adevarul este altul.

Revenind la actualii detinatori de putere nu pot sa nu constat spectrul infractional sub care acestia isi manifesta forta: Ion Iliescu si Nastase (daca ne referim la PSD) pe motiv de revolutia sovietica din 1989 ( a se citi obligatoriu ultima carte a lui Grigore Cartianu) sau termopanele din Zambaccian, Dinu Patriciu pe motiv de Rompetrol, Dan Voiculescu pentru privatizarea frauduloasa a Institutului de Cercetari Alimentare, iar peste toti, Sorin Ovidiu Vantu pentru favorizarea infractorului Nicolae Popa si FNI. Faptul ca acestia inca rezista arata ca sunt detinatori de putere in toate cele trei ramuri: legislativa (sunt sub protectia demnitatii parlamentare), executiva (de unde le vin cele mai multe resurse financiare cu care isi platesc puterea) sau judecatoreasca (relatia familia Costiniu – Sorin Ovidiu Vantu este edificatoare in acest sens).

In tot acest timp ni se arata cu degetul un „dictator” care doreste sa redea puterea de drept institutiilor statului si sa curete sistemul de cei care-i ajuta sa ramana in zonele de influenta pe cei mai sus mentionati. Tot in acest timp, omul sarac isi doreste sa fie bogat, sa reuseasca sa traiasca bine, iar cei bogati isi cumpara puterea de la cei care le vand iluzia acesteia, pentru ca PUTEREA ESTE CEDATA SI ACCEPTATA, nu cumparata sau obtinuta, indiferent de banii detinuti. Iar peste toate exista  dorinta libertatii spre care, cei care detin puterea si o folosesc in sens negativ, se vor indrepta mai repede sau mai tarziu, in functie de momentul la care acest popor va intelege ca el este proprietarul legitim al puterii si i-o vor retrage lui SOV, lui Iliescu sau Voiculescu, adica celor carora i-au oferit-o in 1989 sau mai tarziu.

Schimbarea este astfel, doar o chestiune de timp si de constiinta de sine. Tragedia, daca ne uitam din nou la sondajul de mai sus, este ca ne va lua mult, foarte mult. Vorba lui Andrei Plesu: „N-am sa mai apuc un alt chip al acestei tari„.