Experienta pe care o am in interactiunea cu strainii, incepand de pe la 14 ani, de cand am plecat la Breaza, si pana in prezent, m-a facut sa cred cu tarie ca cea mai mare valoare, de departe, este omul. Investitia in oameni este cea mai grea si costisitoare investitie. Insa cea mai valoroasa.

Neputinta mea, – si nu sunt singur -, este atunci cand intru in contact cu persoane care, inainte sa investesti in ei, lovesc si fug, fara sens, doar de placere.

Intr-un articol al lui Dragos Manac, scris cu sufletul omului trecut prin multe, explicatia acestui sentiment vine mai de departe, dupa lovituri grele si intentii constructive: „Consider ca mediul online romanesc e incarcat de ura si rautate. De ce? Din cauza neputintei si lipsei de intelegere. Cele doua merg mana in mana, neputinta fiind sursa primara, iar lipsa de intelegere catalizatorul.”  Articolul il recomand cu caldura celor care, chiar si victime, doresc sa raneasca fizic sau verbal (scris). Cu atat mai mult „cateilor” asmutiti pe bloguri „pline de nervi” in care autorii lor scriu despre dreptate, stiinta, atitudine, cercetare, patriotism… cuvinte ce pentru ei n-au valoare decat in masura in care atrag vizitatori, pentru ca in viata de zi cu zi trebuie sa traiasca ei cu sinele urat pe care si l-au construit singuri. Este un gol interior care trebuie umplut cu ceva, iar in lipsa de valoare se adauga gunoi. Gunoi pe care, ca o scuza, se vrea impartit cu ceilalti.

Omul este ca un iceberg. O parte este cea care se vede, de regula 10%, iar cealalta care nu este vizibila. Tendinta este a judeca uitandu-ne la cei 10%. Ca si succesul unui om, partea care se vede nu reflecta decat in mica masura efortul, timpul si energia consumata.

Sir Winston Churchill spunea: „cu o masa buna traiesc o zi, dar cu o lauda traiesc o saptamana„. Doamna Florance Littauer spune despre cuvinte ca pot fi ca „niste cutii din argint, ca niste daruri”: deschise, pot fi cadouri pentru cei carora li se adreseaza. Si cine nu se bucura cand primeste un cadou?

De ce nu facem complimente? De ce ne uitam la partea urata a oamenilor sau a vietii? Orice raspuns am da nu este decat o scuza amarata pentru ca, in afara de noi, nimeni nu este vinovat: noi suntem cei care facem alegerea.

Manac propune cea mai simpla (sau dificila?) solutie: fiecare trebuie sa incerce sa se schimbe pe el insusi. De aceea nu raspund la marlanii, grosolanii, imbecilitati sau provocari. Pentru ca aleg sa ma schimb. De ieri.

Respect,

Andrei.