Fotbalul, ca si discutiile despre bani, sex, religie sau ocupatie, naste controverse si polemici aprinse. Incarcate cu multa emotivitate, nu de putine ori, comentariile in contradictoriu au produs daune fizice, materiale sau chiar victime umane. Fotbalul nu mai este de mult doar un sport: este o industrie pentru unii, un mod de a castiga bani pentru altii, o sursa de putere pentru si mai putini dintre noi, dar pentru cei mai multi, e galeata in care aruncam ce e mai urat din noi. Iar o astfel de acumulare de subuman nu putea naste decat ceva asemanator.

Il priveam ieri, dupa ce s-a terminat meciul din Groapa si se dadeau reluarile, pe Torje cum se ducea sa puna la loc steagul de la coltul terenului, furat de un decelerat intrat din tribuna pe teren. Sub privirile tatalui sau care, mai apoi, a lesinat: omul venise sa-si vada copilul jucand fotbal si era sa-l vada linsat.

Nu discut ca e cazul lui Torje sau al altcuiva: eu vorbesc de tatal unui fotbalist care joaca sau va juca in nationala Romaniei, ceea ce nu e putin lucru.

Prin comparatie, dupa meciul cu Stuttgart, despre Poli Timisoara s-a spus ca are "un public de Champions League". De ce? Pentru ca acest public a oferit, a asteptat si va primi incredere. Sa nu uitam acel 1-8 cu Steaua de la Timisoara cand publicul si-a aplaudat echipa la final.

Iar sa nu poti sa daruiesti este dovada clara ca nu vei sti nici sa primesti, pentru ca decizia de a invada terenul aseara este, de fapt, neputinta de a pierde, frustrarea, care, ca sentiment, este ruda buna cu mediocritatea in care ne scaldam acum, acuzatori.

Iar diferenta este doar mentalitatea cum privim viata.