Pe Ponta incepe sa-l lase inteligenta, daca a avut-o vreodata. De ce? Am citit cu nedumerire un articol din Evenimentul Zilei online in care politicianul isi da masura incapacitatii sale intelectuale:  „diaspora a votat cu Basescu ca sa se razbune pe romanii din tara (!?)” Se pare ca anii petrecuti in PSD sub Prostanacu’ nu raman fara urmari.

In incercarea legitimizarii unei miscari care sa-l dea jos pe presedintele Basescu, la comanda lui Sorin Ovidiu Vantu, seful neocomunistilor din Romania, doreste sa minimalizeze prin declaratia sa, importanta votului a peste 1/2 din alegatori. A mai facut-o si Adrian Nastase si Ion Iliescu, in incercarea de a diviza romanii in cei din afara si din interiorul granitelor. Ce uita Victoras  si neocomunistii din PSD este ca diaspora a facut doar diferenta, dupa ce jumatate din electoratul votant a ales in favoarea actualului presedinte.

Pentru a-i ajuta sa inteleaga de ce diaspora nu va vota cu PSD si ca romanii acestia nu sunt oameni fara minte, va las sa cititi acest comentariu emotionant scris de Flory din Texas:

de ce nu am votat niciodata PSD: se facuse noiembrie, tarziu (1989) si Romania continua sa zaca amortita, inerta, paralizata de frica, de cenzura, de teroare, de mult prea indelungatii ani de razitonalizare a alimentelor, a caldurii, a gandurilor si dorintelor si a stiintei de a fi. toata Europa Rasariteana vuia, incepuse marele dezghet anti comunist, se faceau deja reforme, colportorii ciumei rosii erau chemati in fata Justitiei iar noi, rebegiti in paltoanele noastre ponosite, cu mainile inghetate in buzunarele celor cateva amarate de sute de lei, vanam in disperare cozile din Piata Amzei, de la Unirii, din celelalte Circuri ale Foamei: umilinta suprema a unui intreg popor tinut in frau cu ajutorul ratiilor, a turnatoriilor abjecte, de supravietuire, de sobolani, de „care pe care”. reusise un nemernic analfabet, o pocitanie cu gura si mintea strambe sa ne inghenuncheze pe toti, sa faca din noi o natiune de „nimeni” la puterea 20 si ceva de milioane de haftlings.

era noiembrie 1989. ascultam postul de radio Europa Libera, cu urechile lipite de un aparat de radio cu tranzistori dat in surdina, zgribuliti, intr-o bucatarie din Blocul de pe Str. Dr. Vasile Sion, colt cu Stirbei Voda. mirosea puternic a gaz metan, aragazul nu se oprea niciodata, nici de-ar fi fost sa se intrerupa gazele peste noapte si sa murim toti trei intoxicati, eu si prietenul meu si maica’sa. adormeam intermitent, trezita de haraitul cenzurii din eter, emaciata din cauza subnutritiei, bolnava grav de ulcer duodenal, intr-un hal de depresie emotionala de ma mir si in ziua de azi cum de nu am sarit din balconul de pe care se vedeau Ateneul Roman si coloanele oficiale de masini cu geamuri fumurii, cu ante mergatori sunandu-si sirenele cu un sunet lugubru, de sfarsit de lume. am fost de multe ori tentata sa o fac, sa termin dintr-o data, sa nu mai stiu, sa nu ma mai doara, sa nu-mi mai fie foame si frig si umilinta, sa nu mai stau cu spinarea incovoiata in fata ghiseelor in spatele carora trona, cu mutre impenetrabile, tot ce avea Romania mai abject, mai analfabet, mai necalificat si mai de rea credinta: functionarii administratiei ceausiste (multi dintre ei supravietuitori in Sistem, „grevistii” Romaniei de astazi, Romania la ora scadentei.)

inca nu amutisera latraturile simulatoarelor de arma automata de pe Calea Mosilor, de pe Strazile Plantelor, Mantuleasa, Polona, Mihai Eminescu, Caderea Bastiliei, Calea Dorobanti, de pe Bulevardele Republicii, Dimitrov, Magheru, Nicolae Balcescu, Ana Ipatescu…

inca nu fusese spalat sangele celor asasinati la Universitate, in noaptea de 21 – 22 decembrie…

inca nu fusese stins incendiul din cladirea Bibliotecii Centrale…

inca se mai trageau rafale de mitraliera inspre Palatul Regal…

si in toata nebunia, in tot „haosul” ala organizat… in dimineata de 22 decembrie au aparut, la intersectia Bulevardelor Republicii si Dimitrov, venind dinspre platformele industriale bucurestene, coloane interminabile de „oameni ai muncii”, incolonate disciplinat, cu pancarte si bannere anti comuniste, cu fluiere, sirene si talangi si nu ma pot impiedica sa ma intreb si acum, dupa 20 de ani, la 10.000 de Km distanta de tara, cine avusese timp, interes si si argumente suficient de convingatoare incat sa scoata in strada, printre „rafale de mitraliera” si „salve de tun”, zeci de mii de oameni neinarmati, victime sigure ale „puterilor imperialite” care, nu-i asa, vanau din umbra biata noastra tarisoara.

a urmat capturarea bestiei si a oligofrenei, simulacrul de proces care ne-a acoperit pe toti de ocara si ne-a asigurat in eternitate renumele de „asasini”, de „salbatici”, de „nerecunoscatori” care, la indemnul si cu ajutorul „jidanilor americani” si al „iredentei bozgoresti”, i-au omorat pe Tata si pe mama Natiunii, aia care „ne dadusera la bloc” si ne construisera, ei cu manusitele lor, hidro si termo centrale, magistrale albastre, fabrici si uzine, scoli si spitale si gradinite pe de-a moaca si cate si mai cate.

a fost injghebat la repezeala, in lunile ramase pana la data la care fusesera programate primele „alegeri libere”, un simulacru de opozitie politica, controlata si aia, santajata, divizata, manipulata…

si s-a facut 13 iunie, 1990! miile de „oameni ai muncii” din iarna au fost metamorfozate in „dusmani ai tinerei democratii” – fie cumparate cu „ajutorul” ajutoarelor umanitare (primite din occidentul care, nici in visele cele mai negre n-ar fi banuit ce facuse ceausismul din noi), transformate fara pic de jena in pomeni electorale pentru un popor de dezbracati, de flamanzi, de inghetati care se incalzisera decenii la flacara aragazului si la samota resoului electric improvizat.

… fie amenintate, santajate cu dosare de turnatori la Secu, de homosexali, de hoti de buzunare, de prostitutie si „furt din avutul obstesc”. Decretul 153 din 24 martie 1970 a continuat sa lucreze insidios, subversiv, dincolo de abrogare, dincolo de notiunea de libertate, dincolo de curaj si demnitate si de conditia de om.

doar asa pot fi explicate mineriadele inginerite de mintea diabolica a celui care (indobitocit el insusi de propaganda stalinista, cu un hard drive care ii tine loc de creier si pe care au fost imprimate „Tezele din Aprilie”, cu o inima straina de tot ceea ce este romanesc si cu un limbaj de lemn la auzul caruia pana si oligofrenul de trista amintire ar pali de invidie) a reusit sa resapeze, in doar cateva luni de zile (perioada cuprinsa intre 22 decembrie ’89. 14 iunie ’90) toate gorilele securiste, toti analfabetii criminali, toti incapabilii si ultra nationalistii Securitatii, toate cozile de topor din BOR.

am plecat din Romania de scarba comunistilor care nu plecasera nicaieri, a celor incapabili de orice reforma, a celor care erau inca si care continua sa fie acolo, sa programeze rasturnari de guvern si greve „spontane”, cu „adresa”. am plecat si de frica de a fi identificata ca participanta direct, activ si constient, nemanipulata si neplatita de nimeni la Mitingul Maraton din Piata Universitatii. am plecat dupa ce am fost batuta cu bestialitate, calcata efectiv in picioare de bocanci mineresti, adusi in mod intentionat la Bucuresti tocmai in scopul acesta: de a ma reduce la tacere pe mine – votanta de peste ani a lui Traian Basescu. pe mine, „omul muncii” care, cu doar cateva luni de zile mai devreme, in iarna…

am plecat cu oasele zdrobite, cu pielea sfasiata, tarata ca o vita spre abator pe caldaramul dintre Policlinica cu plata nr. 10 si hotelul Intercontinental, apoi pana in curtea interioara a Ministerului de Interne. am plecat cu amintirea cadavrelor care zaceau pe mijlocul strazii, langa Sala Dalles, in noaptea de 22 decembrie 1989. am plecat cu amintirea mormanului de cadavre din curtea M.I. – ului, din ziua de 14 iunie 1990. am plecat cu un grup de trei prieteni la fel de scarbiti, la fel de ingroziti de ceea ce se intampla Romaniei in care tocmai incepuse dictatura „tinerei democratii”. am plecat cu doar un schimb de haine, inghesuit intrun rucsac, cu $25 in buzunar, cu o provizie mizera de alimente si cu o biblie, format mic, de buzunar, pe care o primisem cadou.

am plecat pentru ca am vrut sa fiu libera, pentru ca nu am avut si nici nu voi avea vreodata nevoie de pomana nimanui, pentru ca ma saturasem sa mi se tot dea, sa fiu conditionata cu ajutorul unui blid de hrana mizera sau amenintata cu puscaria.

ion iliescu n-a plecat nicaieri, a ramas tot acolo, in Romania din care eu am fost gonita ca un caine de pripas; a prezidat jafuri inimaginabile de o minte sanatoasa, a orchestrat lovituri de Stat si rasturnari de guverne si… acestea sunt (pe scurt) motivele pentru care NU am votat si nici NU voi vota vreodata PSD!

…pentru ca PSD nu este un partid, ci un organism anti national, o adunatura de banditi la drumul mare, de analfabeti cu staif si cu diplome.

timpul mi-a dat dreptate iar alegerea pe care am facut-o a fost valida, pertinenta: Romania are, pentru prima data in decenii, un Presedinte care a condamnat (explicit si neechivoc) ororile comunismului dar si un Prim Ministru Reformator, capabil sa-si asume schimbarile pe care Romania le-a promis si pe care le datoreaza Comunitatii Europene.